mersultreburilor

Un loc în care schimb gânduri simple cu oameni frumoși.

Farmacistul public numărul unu

În virtutea unor relații de amiciție, l-am vizitat într-un weekend pe domnul farmacist Papară în mica, dar bine pusa la punct farmacie privată pe care o conducea într-un oraș de provincie la fel de mic. Având în vedere concurența acerbă din partea marilor lanțuri de profil și faptul că repetiția e mama învățării, iar perseverența e mama succesului, domnul farmacist era nevoit să lucreze din greu chiar și sâmbăta. E ziua aceea în care băbuțele ies la cumpărături trăgând după sine căruciorul verde primit de la Stela Popescu (Dumnezeu s-o ierte!) și, dacă nu nimeresc în farmacia-televizor care se folosea de imaginea regretatei artiste, atunci nevoia sau graba le mai aduce și pe la întreprinderi libere și clasice. Cu halatul alb și ochelarii rotunzi de Harry Potter ajuns la vârsta unchiului Vernon, dl. farmacist Papară le primea pe fiecare cu amabilitate în glas, trădând uneori, mai ales spre finalul discuției, ușoare note ironice. Dar, în rest, le aducea cu răbdare toate leacurile pe care le căutau și le explica pe îndelete cum trebuie luate, scriindu-le și pe cutii informații telegrafice despre câte pastile și de câte ori pe zi se vor administra. Oricine cunoaște scrisul de doctor sau de farmacist are cu siguranță amintiri în acest sens.

Așa că stăteam, discret, într-un colț al farmaciei și sorbeam discuțiile ca pe o serie de momente și schițe de Caragiale, cu dramaturgul de față și personajele sale evoluând, pardon, pe lângă tejghea, căci de scenă încăperea era prea mică. Bine-nțeles că suferința sau necazurile care îi frămăntau pe mușterii îmi trezeau sentimente profund umane, în unii oameni mă vedeam pe mine însumi trecut prin frământări similare, dar, ca observator exterior, nu puteam nici să nu remarc melodramatismul sau ipohondria unora.

“Pe dumneavoastră nu vă servesc! Vă rog, nu insistați, altfel voi fi nevoit să chem Paza!”. Ridic ochii și văd ieșind pe unul care avea telefonul la ureche și gesticula, nervos. Mi-am amintit de multele localuri în care erau afișate mesaje precum “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții” sau “În această unitate se practică adaosuri comerciale între 50 și 500 la sută”. Aceasta, apropo de plângerea unuia privind prețul unui anumit medicament. Altul își sprijinise ghidonul bicicletei de balustrada de la intrare. “Aici e farmacie, nu parcare, puteți lega vehiculul la copac!”, îi spuse altuia. Mai târziu aveam să aflu că domnul farmacist era el însuși biciclist, dar munca-i muncă și pasiunea e pasiune, iar ce ție nu-ți place, altuia nu-i face – mai cu seamă că fusese nevoit să vopsească de mai multe ori exteriorul farmaciei. Altul se revoltă că nu putu să cumpere un anumit produs de la o anumită companie, dar patronul-vânzător îi spuse că aceeași substanță poate fi găsită în produse cu altă denumire și cu proveniență și preț ceva mai decente, cum ar fi o anumită companie românească față de nu știu ce “Dr. Oetker” al medicamentelor (cu toată simpatia pentru budinca germanofonă). În fine, o persoană intră să întrebe despre niscaiva mijloace contraceptive, iar farmacistul, el îsuși tată a patru copii, îi răspunse, bonom: “Mai căutați și-n altă parte!”...

În timpii morți îmi povestea cum micul oraș fost industrial în care locuia ajunsese să se depopuleze, fie prin îmbătrânire, fie prin emigrare. Uneori, seara, dacă alegea să meargă pe jos spre casă, privea îngândurat blocurile negre, în care cel mult o fereastră avea lumina aprinsă. Deplângea faptul că, pe bulevardul principal, nu mai aveau loc decât băncile, magazinele second-hand, sălile de jocuri de noroc și farmaciile marilor lanțuri, una lângă alta, într-o exploatare meticuloasă a slăbiciunilor și degradării societății. În fine, avea numai vorbe “bune” față de actualul primar, care îi plantase un șanț sau o groapă veșnic neastupată în aproierea firmei, fapt care îi deturna o parte dintre clienți. “Trăim într-o distopie dorelliană”, i-am repetat cu subînțeles vorba mea de duh despre marii autori tip Orwell cu bască ai găurilor din asfaltul cotidian. În rest, conversația s-a derulat pașnic și majoritatea clienților au plecat rezolvați din farmacia nonconformistului meu amic, în timp ce eu contemplam strania coabitare a unei străvechi balanțe folosite cândva la preparate chimice cu niște rafturi pline de cutii de ceaiuri de leac cu denumiri cât se poate de dacice. “Eram una dintre puținele farmacii care preparam soluții, dar am închis laboratorul după ce au venit ăștia cu standardizarea”, mi-a explicat moștenitorul micii afaceri de familie. I-am răspuns că, mai nou, zisele “europene” norme au început să-i închidă, prin costul și absurdul exigențelor lor, pe mai toți micii producători români, printre care și pe agricultori.

La ora închiderii, am ieșit primul din farmacie și, în timp ce proprietarul era ocupat cu închisul obloanelor, am contemplat spatele plin de afișe al unei stații de autobuz tip haltă de “rutieră” basarabeană, cu toate că ne aflam în Ardeal. Printre cartoanele mai vechi sau mai noi lipite cu clei, văzui pe partea albă un scris de doctor și mesajul “Doamna Piscupescu e răuță!”. Cum citisem “rață”, am mai citit o dată și-am izbucnit în râs. Să fi fost vorba de vreo angajată sau de vreo clientă? N-am avut indiscreția să-ntreb.

La circa un an distanță de la vizita mea în farmacia neobișnuită a domnului cu ochelari rotunzi, numai ce văd pe unul din grupurile de Facebook ale locuitorilor din urbea X o “lăcrămație” semnată de o doamnă “răuță”, probabil alta decât cea apostrofată cu markerul pe afiș. Se plângea că farmacistul o ironizase pentru că încurcase numele unui medicament și făcuse imprudența să vorbească la telefon în incintă. Indignarea sfârși într-o notă moralizatoare, sugerându-i proprietarului să adopte sloganul “Clientul nostru, stăpânul nostru!” – o lozincă socialistă destul de măgulitoare pentru proletari, dar la fel de contrariantă pentru proprietari. În dulcele stil clasic,revărsarea nădufului în public și online dădu prilejul unei colecții de mici delațiuni, snoave sau pur și simplu injurii, lăsând o proastă impresie despre caracterul reclamagiilor de ocazie și o lumină din ce în ce mai interesantă asupra micului antreprenor local. Un fel de Caragiale linșat de moftangiii dornici să-i dea foc la teatru cu nu mai puțin teatralul hashtag “me, too”. Un jalnic spectacol al unor socialiști plini de drepturi închipuite, dar profund ignoranți în privința modului de funcționare a pieței libere. Foarte puțini au ajuns în discuție la concluzia “cui nu-i place, să nu cumpere!” și o singură persoană, feminină ce-i drept, a concluzionat că publicitatea negativă a făcut-o curioasă să viziteze respectiva farmacii.

Fapt ce mi-a adus aminte de emisiunea regretatului Mitică Popescu, din vremea când certurile escaladau nu pe facebook, ci la televizor. Echipa emisiunii se deplasa, tacticos, în teritoriu, îi asculta atât pe reclamagii, cât și pe pârâți, după care finalul îl reprezenta o caricatură prin care actorul îi ironiza și pe unii, și pe alții, ca-ntr-o panoramă a deșertăciunilor. Ei, comèdie!

Pruncii care-și primesc pâinea din cer

În mica gheretă de brutărie de la piață părea să fie coadă mare. Apropiindu-mă, am observat că, de fapt, întregul spațiu fusese ocupat de membrii unei singure familii: vreo doi-trei bărbați tuciurii și rotofei, cu pălării negre în cap, pirandele lor cu basmale și fuste largi, menite să ascundă forme rubensiene, și o ceată nenumărabilă de copii și adolescenți. Aveam impresia că nimerisem în familionul lui Domnu' Goe ridicat la pătrat și transformat în șatră “de mătase”, adică spălată și digitalizată, dar tot atât de voioasă și gureșă.

Ca tot omul grăbit, așteptam nerăbdător să-mi vină rândul, dar așteptarea mi se tot prelungea pe măsură ce rafturile se tot goleau de cele mai mari pâini din oferta brutăriei, care dispăreau una după alta în tocător și apăreau, de partea cealaltă a lui, feliate și legate în pungi, de unde erau apucate de mâini dolofane, nu înainte de a fi plătite, cinstit, de baștanul care părea a fi capul clanului.

Privindu-l pe acela mă-ntrebam de unde atâția bani de dat, dar, uitându-mă la mulțimea de copii și adolescenți care se cam retrăsese în partea din afară a chioșcului, mă miram de unde atâtea guri de hrănit. Și mi-am amintit, astfel, de zicala unui preot cu 13 copii care, întrebat fiind de unde a avut atâtea resurse ca să-i crească, răspunsese cu modestie: s-au crescut singuri. Pentru că fiecare gură în plus la masă e și o gură în plus la rugăciune și, cum fiecare copil își cere pâinea cea de toate zilele atunci când spune rugăciunea “Tatăl nostru”, iar Dumnezeu ascultă cererile inimilor curate ale copiilor, belșugul nu a lipsit niciodată din sânul acestei familii numeroase.

N-apuc eu bine să-mi duc gândul până la capăt că, deodată, aud cum se iscă zarvă în rândurile tinerilor pestriți de-afară, care își așteptau părinții să golească prăvălia de pâine. Izbucnirii exterioare i se răspunde pe loc printr-o chiuială veselă în interiorul magazinului. Ca să priceapă și vânzătoarea de ce săreau clienții-n sus de bucurie, baștanul îi arătă că unul dintre cei mai tineri tocmai fusese notificat pe smartphone că a câștigat 10.000 de lei la loterie! Printre membrii clanului veselia era generală, la fel ca stupoarea de pe fața celorlalți mușterii. Inutil să adaug faptul că nu mai întâlnisem niciodată în viață pe cineva care să câștige la Loterie, în afara unui negustor care visase cândva să câștige un autoturism Cielo, dar s-a mulțumit “doar” cu un sfert din valoarea lui.

-Ăștia nu mai au treabă de-azi înainte, comentă vânzătoarea cu o doză de ironie invidioasă după ce grupul de inși nu prea deprinși cu munca se revărsă afară din magazin și porni, cu pitele subsuoară, să cucerească piața.

Nu mult după aceea, am pornit și eu pe urmele lor, privindu-i cum se împrăștiau printre tarabe, lansându-și replici răstite de pe-un rând pe altul. Rămași oarecum răzleți față de grup și urmărindu-și propriile interese, copiii se alergau plesnind de sănătate, moment în care am observat că erau și foarte bine îmbrăcați, fiecare având costumașul sau rochița proprie, de bună calitate.

Mi-am luat gândul de la cei mici și mi-am readus aminte de cei mari, care urmau să-și adjudece premiul de 10.000 de lei, din care, cu siguranță, aveau să mai cumpere sute de pâini pentru mulțimea de puradei.

Și-am tras concluzia că vorba preotului se adeverea, o dată-n plus, și-n cazul lor: de gurile care-și cer pâinea cea de toate zilele avusese Dumnezeu grijă, ca prin minune!

Calul care plângea cu lacrimi de om

L-am întâlnit pe colonelul pensionar Petru la o zi a porților deschise organizată de Academia Forțelor Terestre în orașul studenției mele. Dupa ce l-am întrebat, ca de obicei, ce crede despre ultimele evoluții de pe frontul ruso-ucrainean și despre posibilitatea unei viitoare uniri a Basarabiei cu România, pe fondul slăbirii puterii rușilor în regiune, am trecut la chestiuni mai ușor de discutat. Apropo de ruși, colonelul și-a amintit cum tatăl său, luptător pe frontul germano-sovietic în Al Doilea Război Mondial, era adesea bătut măr de comuniști după ce dezertase la Stalingrad și se întorsese clandestin în România. Iar asta în mod paradoxal, deoarece un dezertor al armatelor Axei ar fi trebuit să fie privit drept prieten de sovietici. Însă comuniștii acționau mai mereu irațional și psihotic în persecutrea dușmanilor lor inventați, pretextele pentru care prigoneau pe cineva fiind subiective și fără prea mare legătură cu realitatea. Astfel, în loc să-l aprecieze pe fostul dezertor al armatei române încă aliate cu cea germană, îl torturau din cauză că nu apucase să-și predea arma, presupunând, în nebunia lor, că o ținea ascunsă pentru a întreprinde cu ea “acțiuni dușmănoase” contra noii orânduiri.

“Aveam câțiva ani și îmi amintesc că îl luau pe tata de-acasă pe picioarele lui, iar a doua zi îl aduceau inconștient într-o pătură și-l aruncau pachet peste gard în curtea casei”, povestea colonelul. Asta după ce-l bătuseră până-l lăsaseră lat.

De la ce i se trăsese? Tatăl colonelului ajunsese până la Stalingrad cu nemții. În noaptea de 22 spre 23 august 1944 (adică în preajma “întoarcerii armelor” de către Armata Română contra foștilor aliați germani, la ordinul Regelui Mihai), șeful unității lui, un neamț, profitând de faptul că moldoveanul înțelegea puțin limba ucraineană și, prin asta, pricepea oarecum și rusa, l-a trimis să iscodească în interiorul liniilor inamice. Iscoada era îmbrăcată în uniforma sovietică, de care foarte ușor se putea face rost prin dezbrăcarea vreunui mort sau prizonier de război. Omul și-a luat hainele și un cal și s-a furișat în întuneric, în apropierea taberei inamice. Sovieticii știau de iminenta întoarcere a armelor de către armata română încă dinainte ca noutatea să se propage printre soldații români. Așa că anunțau vestea cea mare prin intermediul stațiilor de radio-amplificare, transmițând-o prin megafoane direct în limba română, probabil cu ajutorul vreunui tălmaci basarabean: “Frați români, a venit vremea să nu ne mai dușmănim, ci să luptăm împreună împotriva fascismului”, le strigau peste gard sovieticii aliaților nemților. Auzind așa ceva, iscoada s-a întors și i-a raportat comandantului german ce spun rușii. Neamțul a crezut că românul delirează și l-a mai trimis încă o dată în recunoaștere. Dar acesta și-a luat calul și dus a fost, intuind că în deruta generală ce ar fi urmat a doua zi ar fi putut cădea prizonier la ruși. A luat calea de întoarcere spre România și după 3 luni de mers a fost înapoi acasă, în Lunca Siretului.

În toată această perioadă, calul i-a fost singurul și cel mai devotat tovarăș. Mergea călare fie la adăpostul nopții, fie ziua nu pe drum, ci prin lanurile de porumb, cucurujii fiind mai înalți decât un stat de om sau de cal. Cu 30 de kilometri înainte să ajungă în satul natal, terminându-se lanurile de porumb, dezertorul a fost silit să-și abandoneze animalul și să-și continue drumul, târâș, pe câmp – de teamă să nu fie văzut și, eventual, împușcat. Calul, bine-nțeles, l-ar fi dat de gol în câmp deschis, prin dimensiunile lui. Așa că l-a legat de un copac la capătul ultimului lan de porumb, l-a mângâiat pe cap și i-a zis: “Îți mulțumesc că m-ai adus până aici, dar, uite, de acum înainte e periculos să mai mergem împreună și trebuie să ne despărțim”. După care i-a dat șaua jos și a purtat-o-n raniță restul de 30 de kilometri, crezând c-o va folosi la caii lui din gospodărie.

“Plângea și calul, plângea și tata privindu-l”, își amintea colonelul, lăsându-mă mirat cum de caii pot plânge. “Da, îi curgeau lacrimi mari pe la colțul ochilor, ca la om. Așa mare atașament se crease între el și tata în tot timpul cât umblaseră împreună. Tata a fost om bun și a avut alți 3 frați care cu toții au luptat în război”.

Ei bine, omul și-a lăsat calul legat și, cu inima strânsă, și-a continuat drumul singur, târându-se pe câmp, până ce a ajuns la casa lui. N-a mai fost mobilizat pe frontul de vest, dar un vecin l-a pârât că dezertase pe frontul de est și nu-și predase arma pe care, pesemne, nici n-o mai avea după atâtea luni de călătorie. Din cauza asta, după câțiva ani, când au venit comuniștii la putere, era adesea săltat de-acasă pentru “interogatoriu” și aruncat a doua zi cu pătura peste gard.

Dar au trecut și bătăile. Cu timpul, s-a angajat instalator pe un șantier, sau cel puțin așa pretindea. Copilul îl vedea în fiecare dimineață plecând cu geanta pe umăr de-acasă, dar nu l-a văzut niciodată purtând salopetă. Probabil își dăduseră seama și comuniștii că o fostă iscoadă valorează mai mult decât puterea brațelor sale!

Ei bine, 20 de ani mai târziu, l-a întâlnit pe omul care-i găsise calul în lanul de porumb. O nepoată de-a lui s-a măritat cu un bărbat dintr-un sat vecin, iar bătrânii, la nuntă, după ce-au mâncat și-au băut bine, s-au apucat să depene amintiri din război. Așa a ajuns omul să povestească cum s-a întors el călare de la Stalingrad și, la 30 de kilometri de casă, și-a lăsat calul în lanul de porumb. Dar socrul mare, socotind vremea și locul, odată îi zice: măi, omule, eu am găsit în aceeași zi prin cucuruz un cal care n-avea șa! Ce mică-i lumea!

Într-adevăr, stăpânii se întâlniseră două decenii mai târziu, dar calul era de mult oale și ulcele, sau poate numai lacrimi și lăcrămioare pe apa Siretului...

Locomotiva Dragostei

De ziua muncii s-a întâmplat ca ghinionul să lucreze în timp ce oamenii muncii fie petrceceau, fie își reveneau după petrecere. Așa se face că trenul meu de seară ce trebuia să mă ducă la Sibiu după o zi liberă petrecută la Brașov s-a anunțat că va avea o întârziere de minimum două ceasuri. Iar asta nu din cauză că ar fi rămas în urmă să admire, cu viteză redusă, peisajul de pe Valea Prahovei, ci dat fiind că, undeva între Sinaia și Predeal, se rupsese un cablu de contact. Cum locomotivele electrice care sunt în serviciu între București și Brașov nu pot circula fără curent și cum curentul se transmite prin cabluri de înaltă tensiune, dacă firul era rupt rezultă că și trenul era inert. Cum am auzit vestea, am izbucnit în râs, spre desperarea colegilor mei de drum, care nu erau la fel de veseli. Dar, cum mie îmi place să privesc partea plină a paharului, m-am bucurat că sunt liber timp de două ore să fac ce vreau, spre deosebire de cei care veneau cu trenul-problemă și care, în acest timp, probabil că erau blocați în vagoane pe la Cucuieții din (pre)Deal.

Timp aveam suficient pentru o plimbare, dar nu destul pentru un dus și-un întors în centru, așa că m-am mulțumit să hoinăresc în jurul gării. Prima oprire a fost la capătul peronului întâi, unde, în fața unei clădiri administrative a CFR-ului, își doarme somnul o uriașă locomotivă cu aburi, compusă din cazan, focar, cabină și tender, ceva de lungimea cam a două vagoane moderne. Proaspăt vopsită în negru și roșu, ca un ou de Paști încondeiat, avea toate plăcuțele intacte, inclusiv cea pe care era precizată “iuțeala maximă” de 80 de kilometri la oră. Cam puțin pentru cerințele actuale, dar cam tot ce putea fi mai bun pentru o “aburoasă”, eu necunoscând decât una singură mai rapidă decât brașoveanca, listată la 90 km/h viteză maximă. Dar, cum o locomotivă trebuie să se deplaseze în primul rând pe sine însăși și cum brașoveanca era o fierătanie mare și grasă, desigur că viteza ei era adaptată în primu rând taliei.

M-am oprit, deci, să-i fac o serie de fotografii, pentru a mi-o aminti cât mai bine și, cumva, a o lua cu mine prin intermediul telefonului smart. Mă leagă mai multe amintiri de această locomotivă. De copil, eram pasionat de desenele animate în care apăreau locomotive cu aburi. Prima dată când am descoperit-o pe aceasta din gara Brașovului a fost cândva prin toamna anului 2000, când am condus-o la gară pe o mătușă care trebuia să ajungă la București, cumva pentru a o recompensa pentru faptul că și ea m-a așteptat de multe ori la ieșirea de la școală pentru a mă conduce acasă (în vremea aceea eram proaspăt gimnazist la Colegiul Șaguna din Șchei, o zonă pitorească a orașului de sub Tâmpa). Mătușa Silviuța, pensionară, îmi prezentase locomotiva cu aburi în acea toamnă, explicându-mi cum se călătorea odată cu astfel de trenuri. În Vechiul Regat, CFR-ul fusese cândva supranumit “a treia armată a țării” și era un campion al vitezei și punctualității – spre deosebire de epoca actuală, când este aproape cel mai scump mijloc de transport în comun, dar și cel mai lent și întârziat! Impresionat de amintirile mătușii, după ce am condus-o la tren, m-am întors acasă și am scris o poveste despre o eroină “aburoasă”, Locomococo, ce trecea prin mai multe peripeții fantastice, pentru ca, la final, totul să se termine cu bine. Și cu un 10 la Română pentru mine, desigur. Povestea avea să fie publicată și în revista școlii sau într-una dintre cărțile mele pentru copii, dacă nu mă înșală memoria.

O a doua întâlnire capitală cu această locomotivă am avut-o într-una din clasele terminale de liceu, când am constatat că se află într-o stare avansată de degradare: vopseaua i se decojea, ruginise, prin cabină se aciuaseră boschetari, anumite elemente metalice lipseau, fiind duse de “binevoitori” la fier vechi etc. Făcusem fotografii detaliate și m-am apucat să scriu la presă, pentru a impulsiona pe cei responsabili să renoveze locomotiva și să o așeze sub o copertină, un mic garaj fără pereți, ca să poată fi admirată în continuare fără a mai fi afectată de ploaie, vânt, zăpadă sau ace și conuri de brad. Deși materialul meu n-a prins la presa locală, nu mică mi-a fost mirarea că postul public de radio, România Actualități, a trimis o mică echipăla Brașov să facă un reportaj despre locomotiva de patrimoniu, avându-ne ca vorbitori pe mine, cel care semnalasem problema, și pe un inginer pensionar care avea relații prin CFR și se ocupase cu îngrijirea relicvelor muzeale. Consecința practică a acestui reportaj, de care am fost foarte mândru ca licean, a fost că locomotiva a fost curățată, reparată exterior și vopsită de un grup de voluntari coordonați de pensionarul competent, avându-se grijă ca în cabină să nu mai poată avea acces oamenii străzii. Copertină sau garaj deschis nu s-a putut construi, deoarece un asemenea proiect ar fi necesitat bani și aprobări greu de obținut. Din care cauză, cu toată bunăvoința, neajunsurile semnalate de mine aveau să reapară periodic. Pentru că simpla cârpeală românească nu rezolvă, ci doar cosmetizează problema.

Bunăoară, acuma, în 2023, când cu “fereastra” de două ore și plimbarea mea în jurul gării, deși locomotiva arăta foarte bine, ca proaspăt vopsită, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în iarba de lângă linia moartă pe care era expusă mai întâi un sutien, apoi un chilot și alte bulendre. M-am cocoțat pe treptele “aburoasei”, ținându-mă de barele verticale ca de balustrada cabinei unui tir, și nu mică mi-a fost mirarea să văd înăuntru, pe podea, o plapumă și mai multe pături, martorele unui adăpost nocturn clandestin sau chiar ale vreunui bordel improvizat.

Dar, cum îmi place să văd mereu partea plină a paharului, m-am gândit că în “cabina dragostei” călătorii, deși locomotiva nu-i poate duce nicăieri, au parte de-un altfel de... transport.

Cum te-am iubit lângă focar, Tu, crin curat, eu, urs murdar, Și-am tras semnalul cu refrenu' Pân-ai ajuns să faci ca trenu' Ieșea funinginea pe coș, Tu nu-mi făceai nici un reproș, Stai deraiată pe sub brazi Ca un Titanic ieri și azi, Deasupra, numai luna plină Voia să ne găsească vină C-a luminat sub acest tren Chilot pierdut și sutien. Ferește linia, madam Că decolăm de pe maidan! Dar linia e cam matură Să se ferească, de se-ndură! Presiune mare-n manometru Vrei să-ți aduc un termometru? Așa agoniza-n cabină Mecanicul și-o curviștină, Dar, iată, trenul a plecat Din veacul ăsta tulburat În epoca de romantism Când interzisul erotism Spoit cu roșu și cu negru Vibrează prin oțel integru, În urmă, fumul și misterul, Cărbunele, caloriferul Și plouă iarăși cu pucioasă: Te-am pus pe roate, Aburoasă!

Având aceste și multe alte poetice considerațiuni în minte, nici n-am băgat de seamă când au trecut cele 120 de minute de reverie-n așteptare. Trenul bucureștean tras de o locomotivă Softronic, fostă Electro-Putere Craiova, a intrat cu vuiet în gară pe linia 4. Călătorii care aveau de coborât la Brașov s-au revărsat afară din vagoane, a urmat apoi o pauză de schimbare a locomotivei cu una Diesel, întrucât pe tronsonul Făgăraș-Vințu linia nu e electrificată. Abia ce m-am urcat în vagonul 2 dinspre locomotivă înapoi, când trenul s-a pus în mișcare cât crainica încă nu terminase de anunțat plecarea lui (de la care se mai așteaptă, de obicei, câteva minute, pentru ca îndemnul “Vă rugăm, poftiți în vagoane!” să poată fi urmat de “stimații călători”). Ca-n viață, cine a apucat la timp, bine, cine nu, data viitoare! La fel ca-n “Moromeții”, timpul nu mai avea răbdare. Priveam pe geam cum clădirea gării, mall-ul și, în cele din urmă, Tâmpa începeau să se îndepărteze cu o viteză din ce în ce mai mare. Și mă gândeam că, în cabina locomotivei aburoase rămase-n urmă pe linia moartă paralelă cu linia unu, cu siguranță începea încă o noapte de dragoste pe plapuma cu miros de boarfe de la second-hand...

Ceas cu bulb

Multe lucruri din natură pot fi considerate că funcționează cu o precizie de ceasornic: apariția dinților de lapte la copii, pubertatea la adolescenți, ciclul menstrual la femei, fluxul și refluxul mărilor și oceanelor, fazele lunii, succesiunea anotimpurilor. Uneori aflăm despre veritabile capsule ale timpului: un cufăr cu amintiri în podul unei case, o sticlă cu vin vechi, pusă la păstrare și uitată într-o pivniță timp de câteva generații, o amforă cu cereale din pântecul unei epave de pe fundul mării, găsită intactă după câteva mii de ani, relicva unui animal preistoric, conservată într-un ghețar care o eliberează studiului specialiștilor odată cu topirea sa, comorile piramidelor sau ale unor morminte ori cetăți străvechi, încă nescoase la lumină din pulberea vremii.

Fiindcă am prins obiceiul de a cumpăra în fiecare primăvară câte o zambilă cu ghiveci, în speranța adesea deșartă că va supraviețui mai multe zile, înmiresmându-mi îmbătător odaia, am descoperit fără să vreau o altă “capsulă a timpului”: bulbii, cepele care rămân în pământ după ce floarea și, mai apoi, tulpina ei se usucă.

Fie din delăsare, fie în speranța de a păstra pământul pentru alte trebuințe, mi s-a întâmplat să depozitez în cămară micile ghivece ale fostelor zambile. În ele pândea, în adormire, ceasornicul-bulb, reglat să se deștepte la viață peste exact un an de zile. Și, într-adevăr, în primăvara viitoare mă trezeam cu bulbul uitat înmugurind. Dacă îl mutam mai aproape de lumina unei ferestre și, eventual, într-un ghiveci mai încăpător, mugurul se transforma în lujer, iar lujerul se încorona într-un final cu ciorchinele de flori de aceeași culoare și mireasmă ca strămoașele lor din anul precedent.

Ceea ce pentru zambilă echivala cu o reîncarnare, pentru mine însemna o întoarcere în timp: Văzând floarea renăscută, mi se redeșteptau amintiri de primăvara trecută, vedeam aievea ce făceam în perioada în care cumpărasem ghiveciul – invariabil de 1 sau 8 Martie, zile ale femeii – , care fusese reacția destinatarei florii, cum era vremea în acel început de sezon ba însorit, ba înzăpezit, după toanele schimbătoare ale “zilelor babelor”.

Văzând și în această primăvară cum un alt bulb uitat se transformă pe nesimțite într-o zveltă zambilă viorie, mi-a venit gândul că, preț de un an de zile, în timp ce inima mea s-a zbătut, a luptat și a mișcat lumea din loc, ceapa tăcută, adormită sub pământ, a meditat la chipul florii pe care l-a memorat și reprodus apoi în toate amănuntele sale, un an mai târziu. Ca o adevărată capsulă a timpului sau ca un ceas cu bulb! Pentru că n-am prins bulbi care să reînvieze mai mult decât o dată, mi-am dat seama că la anul va trebui să cumpăr o zambilă nou-nouță, încă nenăscută, dar care mă așteaptă în viitor, într-o zi capricioasă de început de martie. Oare va mai fi tot violet? Sau voi prefera vesela culoare roz ori albul elegant și pur? Încă nu pot spune clar, la fel cum nu pot prezice starea de spirit pe care o voi avea în ziua aceea și nici chiar dacă voi mai fi în viață. Mă mulțumesc să știu că imensul laborator de gestație al țărânei își duce în tăcere munca germinativă ce va naște la vreme potrivită florile care vor înmiresma un anotimp viitor. Aduc o umilă plecăciune Vieții, atât celei active cât și celei pasive, atât celei văzute, cât și celei nevăzute.

Cielo utilitar, varianta de salubritate

Într-o zi am întârziat rău de tot să fac aprovizionarea cu bobițe pentru câine. Am ajuns la ora 16:10, știind că magazinul închide la și jumătate. Totul era deja ferecat, obloanele, trase. Ce să mă fac? Mi-am amintit că vânzătorul mi se destăinuise la vizita anterioară că, uneori, când se plictisește că n-are clienți, se duce până la loterie să „mineze” mărunțiș la aparate. Ia să vedem! Trec strada, îmi lipesc nasul de geamul loteriei și, într-adevăr, îl descopăr pe moșuleț instalat picior peste picior pe scaunul de bar din fața unui aparat pe ecranul căruia se învârtea o ruletă. Îl privesc concentrat, testându-mi capacitățile telepatice de a-l face să-și întoarcă ochii spre mine. Nu după mult timp, fie intenționat, fie întâmplător, omul se ridică în picioare și se întoarce cu spatele, continuând să joace. Ca să nu creadă cumva că-i urmăresc socotelile, mă întorc și eu cu spatele și, dându-mi seama că va fi de stat, mă reazem de pervazul geamului loteriei. Cățelușa se lungește și ea pe asfalt, cu privirea țintă spre magazinul cu mâncare de peste drum, scoțând din când în când câte-un scâncet de nerăbdare. -Ia latră tu mai tare, îi zic, poate-așa te-aude jupânul mai repede! Pentru că am un câine fotogenic și un chip cu nimic mai prejos decât el, am straniul talent ca, dacă mă așez într-un loc cu patrupedul, să-i fac și pe alții care ne văd să se oprească în același loc. De data asta, pică-n plasă un gunoier care venea din lungul drumului și se îndrepta spre piață, împingând un cărucior utilitar compus din două pubele și mai multe compartimente. În tomberonul din față, printre multe alte deșeuri, trona în poziție verticală un manechin feminin, fără cap, dar cu piept, îmbrăcat cu o textilă neagră, mulată strâns pe „trup” și, mai ales, pe părțile-i proeminente. Gunoierul o ținea de mascotă a „ambarcațiunii” lui, la fel cum vechile corăbii aveau în partea din față sculptat câte un cap de lebădă sau de dragon, făcând ca toată construcția din spatele gâtului proeminent să pară a fi corpul supradimensionat al unui monstru marin. Așa naviga și gunoierul nostru cu naiada lui cu bust de femeie și trup de pubelă! Parc-aș fi pus mâna pe telefon să-i fac o poză, dar m-am sfiit de matahala de om cu porniri lubrice. Oprindu-se o clipă în fața noastră, privi năuc spre loterie, de parcă și el îl căuta din priviri pe moșulețul instalat la ruletă dincolo de geam. Dar nu avu de stat prea mult, că din sens contrar, dinspre piață, apăru un coleg de breaslă care dădu mâna cu el și se uită interogativ la „persoana” decapitată, proțăpită în fața căruțului, cu ugerul în vânt. -E prietena mea, îi zise, cu mândrie, grăsanul care împingea căruciorul. Să nu-mi spui că vrei și tu s-o f**i, adăugă el, trăgându-i ostentativ trunchiul afară din pubelă. Efectul vizual fu extrem de comic: de unde te-ai fi așteptat ca, de la brâu în jos, să se ițească niște picioare de plastic, dimpotrivă, la mijlocul arcului coapselor manechinul se termina brusc, sub bazin atârnându-i un ax lung și subțire care, probabil, servea la îmbinarea cu o pereche de craci sau pur și simplu cu raftul unei vitrine care, în cazul acesta, erau suplinite de corpul tomberonului, dublându-i în mod iluzoriu „naiadei” statura. -Mai ceva ca robotul Ion al premierului Ciucă! Am exclamat eu de pe margini, făcând referire la așa-zisul consilier guvernamental „onorific”, înalt cât o oglindă lipită de ușa dulapului, dar total lipsit de picioare sau de roți, dar, în schimb, dotat cu Inteligență Artificială. -Măcar prietena mea are țâțe, se răsti la mine gunoierul. Într-adevăr, „prietena” lui Ciucă era plată ca luciul oglinzii, ba mai purta și nume de bărbat... Cei doi gunoieri plecară, pălăvrăgind, spre piață, nu înainte de a instala din nou manechina la locu-i de cinste, de unde primul o împingea cu tot cu „roaba” compusă din două recipiente. Estimp, ușa loteriei se deschise și în pragu-i se ivi moșulețul meu, cu un teanc de bancnote în mână și cu întrebarea pe buze: -Pe mine mă așteptai? -Da, vă rog frumos, am venit după bobițe... Cățelul a înviat brusc și a traversat strada mai mult pe labele din spate, srijinindu-se, vertical, cu gâtul în lesă. Moșul avea, pe lângă teancul de bancnote pe care le ducea înapoi în magazin cu dobândă negativă, și un inel de chei cu care deschise mai întâi obloanele și mai apoi yala ușii de la intrare. Câinele se năpusti înăuntru înaintea tuturor. Am cotrobăit prin sacii din care moșul vindea furaj vărsat după o pungă cu bobițe potrivite. Când să achit, îmi întinde, ca bonus, un fel de os de ros sintetic, ca o tijă cu secțiunea în formă de x: -Pe ăsta să i-l dai afară, îmi spuse, dându-mi de înțeles că mistuirea lui va dura mai mult decât cea a „recompenselor” mărunte cu care a reușit, de-a lungul timpului, să-mi fidelizeze câinele. Suplimentar, adăugă: Mi le-a adus la magazin un client căruia i-a murit de curând câinele. I-a rămas după el un pachet și jumătate de oscioare pe care mi le-a dat mie să le dau de pomană. -Bogdaproste! Să-i fie țărâna ușoară! Am ieșit cam repejor din prăvălie, odată cu vânzătorul care a tras din nou obloanele. Pe de-o parte eram fericit că așteptarea mea a fost încununată de roade, pe de altă parte, mi-a venit un gând: Dar dacă răposatul a murit nu de bătrănețe, ci de indigestie? Hotărât lucru, o vreme n-o să-mi mai hrănesc câinele cu bobițe! O luai din loc spre piață, pe urma ambarcațiunii cu naiadă, care dispăruse cu desăvârșire, ca o corabie-fantomă în ceața înserării blestemate.

Cielo

Moșul care ține magazinul cu hrană pentru animale adeseori chiulește de la tejghea și trece drumul la oficiul Loteriei Române, unde-și mai omoară și el urâtul. Am trecut într-o zi să cumpăr bobițe cățelului și-am găsit ușa închisă, deși, conform programului, trebuia să fie deschis. Cunoscându-i patima moșului, am mai stat câteva momente și n-am greșit: curând l-am văzut trecând pe zebră, fluturându-și cheile, ca să-mi deschidă. -Cum merge norocul azi? -Eh, stau și eu la aparat, cu un ochi pe ecran și cu unul pe geam la magazin, mai bag mărunțiș să treacă timpul... Decât să șed singur cuc la tejghea, unde oricum nu trece mai nimeni pe la ora asta... -Și-ați câștigat ceva pân-acum? -Azi nu! Dar dacă-ți spun ce-am pățit odată... M-am jurat că eu în loterie niciodată nu mai calc! Și nici n-am mai călcat vreo 15 ani... Prin anii ’90 mai jucam la Loto 6 din 49, plăteam bilete din alea simplificate, cu șanse mai mari de câștig! Dar pe vremea aia erau mult mai ieftine, nu ca acuma, vreo 200 de lei unul... Ei, și odată mi-am încercat norocul la o tragere cu premiul cel mare un Cielo. Știi ce erau Cielo-urile? -Ba bine că nu! Când eram eu mic toată lumea mergea cu Dacia, automobilul național, și numai baștanii mergeau cu (Daewoo) Cielo. Am văzut mașina asta mai mult prin reclame la televizor decât pe stradă! -Ei, eu nu mergeam cu Dacia, aveam pe vremea aia două Oltcit-uri, unul al meu și unul al nevesti-mii. Și mi se scurgeau ochii după Cielo ăla scos la bătaie la loterie, costa pe vremea aia vreo 21 de milioane... Am băgat talon la Loto 6 din 49 și într-o vineri, când s-au anunțat rezultatele extragerii la televiziune – că pe vremea aia nu era Internet pe la noi – numai văd că-mi ies toate cele 6 numere la rând! Pfaai, am simțit c-a picat cerul pe mine! Tot weekendul mi-am făcut vise despre mașină, cum o luăm, de ce culoare... Dar a trebuit să aștept până luni, când deschidea la Loterie. Ei bine, la prima oră din prima zi a săptămânii, m-am dus la agenția din Centru și i-am dat caseriței buletinul de identitate și talonul cu toate cele 6 numere bifate. Și numai ce aud că-mi zice: stai, dom’le, nu te ambala, că n-ai picat pe schemă! Așa, doar cu numerele bune, avem mai mulți ca dumneata pe țară! Când am auzit, să mi se facă rău, nu alta! Bine că tot am luat ceva bani, dar nu cât de-un Cielo, ci cam cât jumate de autoturism obișnuit... -Nu-i rău nici asta, vorba unui sas: sunt bani pe care îi iei, nu-i dai... -Vai, dar așa de tare m-am dezumflat, că am zis că toată viața eu în Loterie nu mai calc! Dar acuma ce să fac, dacă aici am magazinul peste drum de ea? Uneori stau ceasuri întregi și nu intră nimeni. Îmi zic: mai pip o țigare și mă duc o țâră până dincolo, mai joc niște mărunți! Dar niciodată bani mari n-am mai băgat... Uite, numai săptămâna trecută stăteam pe picior de plecare, una să mai pip și dacă nu vine nimeni, să mă duc! Și de ciudă că n-a intrat nimenea, zic: las’, mai pip încă una! Și când eram la a doua, numai odată intră o cucoană și-mi cumpără o cușcă de pisici de 90 de lei! Ei, vezi? Dacă plecam după prima țigare, pierdeam o comandă babană! -Nebănuitele beneficii ale fumatului... Pe de-o parte, că pe de alta, doar doi plămâni aveți, iar dacă se strică, nu-i puteți înlocui ca pe piesele de schimb de la Cielo! -Lasă, că asta-mi spune și doctorul, dar dacă mâncare nu, pipă nu, aia nu, aia nu, la ce bun să mai trăiești? În timpul ăsta intră pe ușă o cucoană cu un bișon în brațe și mă văd nevoit să ies afară din magazin, căci cățelul meu se uita cu prea mult interes la brațele madamei și am ghicit că următoarea lui mișcare va fi una de escaladare... Al naibii moș, îmi zic în sinea mea: și două mașini, și două magazine (căci nu doar pe cel pentru animale de companie îl avea, ci și pe unul cu articole de pescuit), și păcănele și bilete la loto! Dar tipul ăsta de oameni sunt parcă predestinați să-nvârtă banii, că dacă nu învârt nimic nici liniște n-au... Curând după discuția asta am întâlnit un Cielo într-o parcare și l-am privit cu milă: O mașină cam joasă pentru vremurile de-acum, caroseria destul de afectată, nimic nu pare a o deosebi de Dacie în afara fotoliilor parcă mai spațioase. Și a firmei! Căci firma Daewoo e mai cunoscută pe plan mondial și nu doar pentru automobile... Dar la un moment dat, prin anii 2000 – 2010, a dispărut fie prin desființare, fie prin preluare de către o altă companie. Cert e că cel mai ieftin autoturism Daewoo, Matizul, a reapărut în variantă nouă, cu mici modificări la design, sub sigla Chevrolet Spark. Nimic nu-i veșnic! Dar, când te uiți la idolii anilor ’90, la Cielo și la surata lui, Nubira, ca la niște piticanii demodate, îți dai seama cât de mult a trecut timpul și cum s-a schimbat moda... M-am întors acasă cu o pungă de boabe pentru cățel și o sugestie de lectură pentru mine: Două loturi (lozuri), de Ion Luca Caragiale. După ce mi-o reîmprospătez, o să i-o duc și negustorului meu vițios ca s-o citească. Vorba aia, mai există și cărți care nu-s de joc!