Calul care plângea cu lacrimi de om
L-am întâlnit pe colonelul pensionar Petru la o zi a porților deschise organizată de Academia Forțelor Terestre în orașul studenției mele. Dupa ce l-am întrebat, ca de obicei, ce crede despre ultimele evoluții de pe frontul ruso-ucrainean și despre posibilitatea unei viitoare uniri a Basarabiei cu România, pe fondul slăbirii puterii rușilor în regiune, am trecut la chestiuni mai ușor de discutat. Apropo de ruși, colonelul și-a amintit cum tatăl său, luptător pe frontul germano-sovietic în Al Doilea Război Mondial, era adesea bătut măr de comuniști după ce dezertase la Stalingrad și se întorsese clandestin în România. Iar asta în mod paradoxal, deoarece un dezertor al armatelor Axei ar fi trebuit să fie privit drept prieten de sovietici. Însă comuniștii acționau mai mereu irațional și psihotic în persecutrea dușmanilor lor inventați, pretextele pentru care prigoneau pe cineva fiind subiective și fără prea mare legătură cu realitatea. Astfel, în loc să-l aprecieze pe fostul dezertor al armatei române încă aliate cu cea germană, îl torturau din cauză că nu apucase să-și predea arma, presupunând, în nebunia lor, că o ținea ascunsă pentru a întreprinde cu ea “acțiuni dușmănoase” contra noii orânduiri.
“Aveam câțiva ani și îmi amintesc că îl luau pe tata de-acasă pe picioarele lui, iar a doua zi îl aduceau inconștient într-o pătură și-l aruncau pachet peste gard în curtea casei”, povestea colonelul. Asta după ce-l bătuseră până-l lăsaseră lat.
De la ce i se trăsese? Tatăl colonelului ajunsese până la Stalingrad cu nemții. În noaptea de 22 spre 23 august 1944 (adică în preajma “întoarcerii armelor” de către Armata Română contra foștilor aliați germani, la ordinul Regelui Mihai), șeful unității lui, un neamț, profitând de faptul că moldoveanul înțelegea puțin limba ucraineană și, prin asta, pricepea oarecum și rusa, l-a trimis să iscodească în interiorul liniilor inamice. Iscoada era îmbrăcată în uniforma sovietică, de care foarte ușor se putea face rost prin dezbrăcarea vreunui mort sau prizonier de război. Omul și-a luat hainele și un cal și s-a furișat în întuneric, în apropierea taberei inamice. Sovieticii știau de iminenta întoarcere a armelor de către armata română încă dinainte ca noutatea să se propage printre soldații români. Așa că anunțau vestea cea mare prin intermediul stațiilor de radio-amplificare, transmițând-o prin megafoane direct în limba română, probabil cu ajutorul vreunui tălmaci basarabean: “Frați români, a venit vremea să nu ne mai dușmănim, ci să luptăm împreună împotriva fascismului”, le strigau peste gard sovieticii aliaților nemților. Auzind așa ceva, iscoada s-a întors și i-a raportat comandantului german ce spun rușii. Neamțul a crezut că românul delirează și l-a mai trimis încă o dată în recunoaștere. Dar acesta și-a luat calul și dus a fost, intuind că în deruta generală ce ar fi urmat a doua zi ar fi putut cădea prizonier la ruși. A luat calea de întoarcere spre România și după 3 luni de mers a fost înapoi acasă, în Lunca Siretului.
În toată această perioadă, calul i-a fost singurul și cel mai devotat tovarăș. Mergea călare fie la adăpostul nopții, fie ziua nu pe drum, ci prin lanurile de porumb, cucurujii fiind mai înalți decât un stat de om sau de cal. Cu 30 de kilometri înainte să ajungă în satul natal, terminându-se lanurile de porumb, dezertorul a fost silit să-și abandoneze animalul și să-și continue drumul, târâș, pe câmp – de teamă să nu fie văzut și, eventual, împușcat. Calul, bine-nțeles, l-ar fi dat de gol în câmp deschis, prin dimensiunile lui. Așa că l-a legat de un copac la capătul ultimului lan de porumb, l-a mângâiat pe cap și i-a zis: “Îți mulțumesc că m-ai adus până aici, dar, uite, de acum înainte e periculos să mai mergem împreună și trebuie să ne despărțim”. După care i-a dat șaua jos și a purtat-o-n raniță restul de 30 de kilometri, crezând c-o va folosi la caii lui din gospodărie.
“Plângea și calul, plângea și tata privindu-l”, își amintea colonelul, lăsându-mă mirat cum de caii pot plânge. “Da, îi curgeau lacrimi mari pe la colțul ochilor, ca la om. Așa mare atașament se crease între el și tata în tot timpul cât umblaseră împreună. Tata a fost om bun și a avut alți 3 frați care cu toții au luptat în război”.
Ei bine, omul și-a lăsat calul legat și, cu inima strânsă, și-a continuat drumul singur, târându-se pe câmp, până ce a ajuns la casa lui. N-a mai fost mobilizat pe frontul de vest, dar un vecin l-a pârât că dezertase pe frontul de est și nu-și predase arma pe care, pesemne, nici n-o mai avea după atâtea luni de călătorie. Din cauza asta, după câțiva ani, când au venit comuniștii la putere, era adesea săltat de-acasă pentru “interogatoriu” și aruncat a doua zi cu pătura peste gard.
Dar au trecut și bătăile. Cu timpul, s-a angajat instalator pe un șantier, sau cel puțin așa pretindea. Copilul îl vedea în fiecare dimineață plecând cu geanta pe umăr de-acasă, dar nu l-a văzut niciodată purtând salopetă. Probabil își dăduseră seama și comuniștii că o fostă iscoadă valorează mai mult decât puterea brațelor sale!
Ei bine, 20 de ani mai târziu, l-a întâlnit pe omul care-i găsise calul în lanul de porumb. O nepoată de-a lui s-a măritat cu un bărbat dintr-un sat vecin, iar bătrânii, la nuntă, după ce-au mâncat și-au băut bine, s-au apucat să depene amintiri din război. Așa a ajuns omul să povestească cum s-a întors el călare de la Stalingrad și, la 30 de kilometri de casă, și-a lăsat calul în lanul de porumb. Dar socrul mare, socotind vremea și locul, odată îi zice: măi, omule, eu am găsit în aceeași zi prin cucuruz un cal care n-avea șa! Ce mică-i lumea!
Într-adevăr, stăpânii se întâlniseră două decenii mai târziu, dar calul era de mult oale și ulcele, sau poate numai lacrimi și lăcrămioare pe apa Siretului...