Locomotiva Dragostei

De ziua muncii s-a întâmplat ca ghinionul să lucreze în timp ce oamenii muncii fie petrceceau, fie își reveneau după petrecere. Așa se face că trenul meu de seară ce trebuia să mă ducă la Sibiu după o zi liberă petrecută la Brașov s-a anunțat că va avea o întârziere de minimum două ceasuri. Iar asta nu din cauză că ar fi rămas în urmă să admire, cu viteză redusă, peisajul de pe Valea Prahovei, ci dat fiind că, undeva între Sinaia și Predeal, se rupsese un cablu de contact. Cum locomotivele electrice care sunt în serviciu între București și Brașov nu pot circula fără curent și cum curentul se transmite prin cabluri de înaltă tensiune, dacă firul era rupt rezultă că și trenul era inert. Cum am auzit vestea, am izbucnit în râs, spre desperarea colegilor mei de drum, care nu erau la fel de veseli. Dar, cum mie îmi place să privesc partea plină a paharului, m-am bucurat că sunt liber timp de două ore să fac ce vreau, spre deosebire de cei care veneau cu trenul-problemă și care, în acest timp, probabil că erau blocați în vagoane pe la Cucuieții din (pre)Deal.

Timp aveam suficient pentru o plimbare, dar nu destul pentru un dus și-un întors în centru, așa că m-am mulțumit să hoinăresc în jurul gării. Prima oprire a fost la capătul peronului întâi, unde, în fața unei clădiri administrative a CFR-ului, își doarme somnul o uriașă locomotivă cu aburi, compusă din cazan, focar, cabină și tender, ceva de lungimea cam a două vagoane moderne. Proaspăt vopsită în negru și roșu, ca un ou de Paști încondeiat, avea toate plăcuțele intacte, inclusiv cea pe care era precizată “iuțeala maximă” de 80 de kilometri la oră. Cam puțin pentru cerințele actuale, dar cam tot ce putea fi mai bun pentru o “aburoasă”, eu necunoscând decât una singură mai rapidă decât brașoveanca, listată la 90 km/h viteză maximă. Dar, cum o locomotivă trebuie să se deplaseze în primul rând pe sine însăși și cum brașoveanca era o fierătanie mare și grasă, desigur că viteza ei era adaptată în primu rând taliei.

M-am oprit, deci, să-i fac o serie de fotografii, pentru a mi-o aminti cât mai bine și, cumva, a o lua cu mine prin intermediul telefonului smart. Mă leagă mai multe amintiri de această locomotivă. De copil, eram pasionat de desenele animate în care apăreau locomotive cu aburi. Prima dată când am descoperit-o pe aceasta din gara Brașovului a fost cândva prin toamna anului 2000, când am condus-o la gară pe o mătușă care trebuia să ajungă la București, cumva pentru a o recompensa pentru faptul că și ea m-a așteptat de multe ori la ieșirea de la școală pentru a mă conduce acasă (în vremea aceea eram proaspăt gimnazist la Colegiul Șaguna din Șchei, o zonă pitorească a orașului de sub Tâmpa). Mătușa Silviuța, pensionară, îmi prezentase locomotiva cu aburi în acea toamnă, explicându-mi cum se călătorea odată cu astfel de trenuri. În Vechiul Regat, CFR-ul fusese cândva supranumit “a treia armată a țării” și era un campion al vitezei și punctualității – spre deosebire de epoca actuală, când este aproape cel mai scump mijloc de transport în comun, dar și cel mai lent și întârziat! Impresionat de amintirile mătușii, după ce am condus-o la tren, m-am întors acasă și am scris o poveste despre o eroină “aburoasă”, Locomococo, ce trecea prin mai multe peripeții fantastice, pentru ca, la final, totul să se termine cu bine. Și cu un 10 la Română pentru mine, desigur. Povestea avea să fie publicată și în revista școlii sau într-una dintre cărțile mele pentru copii, dacă nu mă înșală memoria.

O a doua întâlnire capitală cu această locomotivă am avut-o într-una din clasele terminale de liceu, când am constatat că se află într-o stare avansată de degradare: vopseaua i se decojea, ruginise, prin cabină se aciuaseră boschetari, anumite elemente metalice lipseau, fiind duse de “binevoitori” la fier vechi etc. Făcusem fotografii detaliate și m-am apucat să scriu la presă, pentru a impulsiona pe cei responsabili să renoveze locomotiva și să o așeze sub o copertină, un mic garaj fără pereți, ca să poată fi admirată în continuare fără a mai fi afectată de ploaie, vânt, zăpadă sau ace și conuri de brad. Deși materialul meu n-a prins la presa locală, nu mică mi-a fost mirarea că postul public de radio, România Actualități, a trimis o mică echipăla Brașov să facă un reportaj despre locomotiva de patrimoniu, avându-ne ca vorbitori pe mine, cel care semnalasem problema, și pe un inginer pensionar care avea relații prin CFR și se ocupase cu îngrijirea relicvelor muzeale. Consecința practică a acestui reportaj, de care am fost foarte mândru ca licean, a fost că locomotiva a fost curățată, reparată exterior și vopsită de un grup de voluntari coordonați de pensionarul competent, avându-se grijă ca în cabină să nu mai poată avea acces oamenii străzii. Copertină sau garaj deschis nu s-a putut construi, deoarece un asemenea proiect ar fi necesitat bani și aprobări greu de obținut. Din care cauză, cu toată bunăvoința, neajunsurile semnalate de mine aveau să reapară periodic. Pentru că simpla cârpeală românească nu rezolvă, ci doar cosmetizează problema.

Bunăoară, acuma, în 2023, când cu “fereastra” de două ore și plimbarea mea în jurul gării, deși locomotiva arăta foarte bine, ca proaspăt vopsită, nu mică mi-a fost mirarea să găsesc în iarba de lângă linia moartă pe care era expusă mai întâi un sutien, apoi un chilot și alte bulendre. M-am cocoțat pe treptele “aburoasei”, ținându-mă de barele verticale ca de balustrada cabinei unui tir, și nu mică mi-a fost mirarea să văd înăuntru, pe podea, o plapumă și mai multe pături, martorele unui adăpost nocturn clandestin sau chiar ale vreunui bordel improvizat.

Dar, cum îmi place să văd mereu partea plină a paharului, m-am gândit că în “cabina dragostei” călătorii, deși locomotiva nu-i poate duce nicăieri, au parte de-un altfel de... transport.

Cum te-am iubit lângă focar, Tu, crin curat, eu, urs murdar, Și-am tras semnalul cu refrenu' Pân-ai ajuns să faci ca trenu' Ieșea funinginea pe coș, Tu nu-mi făceai nici un reproș, Stai deraiată pe sub brazi Ca un Titanic ieri și azi, Deasupra, numai luna plină Voia să ne găsească vină C-a luminat sub acest tren Chilot pierdut și sutien. Ferește linia, madam Că decolăm de pe maidan! Dar linia e cam matură Să se ferească, de se-ndură! Presiune mare-n manometru Vrei să-ți aduc un termometru? Așa agoniza-n cabină Mecanicul și-o curviștină, Dar, iată, trenul a plecat Din veacul ăsta tulburat În epoca de romantism Când interzisul erotism Spoit cu roșu și cu negru Vibrează prin oțel integru, În urmă, fumul și misterul, Cărbunele, caloriferul Și plouă iarăși cu pucioasă: Te-am pus pe roate, Aburoasă!

Având aceste și multe alte poetice considerațiuni în minte, nici n-am băgat de seamă când au trecut cele 120 de minute de reverie-n așteptare. Trenul bucureștean tras de o locomotivă Softronic, fostă Electro-Putere Craiova, a intrat cu vuiet în gară pe linia 4. Călătorii care aveau de coborât la Brașov s-au revărsat afară din vagoane, a urmat apoi o pauză de schimbare a locomotivei cu una Diesel, întrucât pe tronsonul Făgăraș-Vințu linia nu e electrificată. Abia ce m-am urcat în vagonul 2 dinspre locomotivă înapoi, când trenul s-a pus în mișcare cât crainica încă nu terminase de anunțat plecarea lui (de la care se mai așteaptă, de obicei, câteva minute, pentru ca îndemnul “Vă rugăm, poftiți în vagoane!” să poată fi urmat de “stimații călători”). Ca-n viață, cine a apucat la timp, bine, cine nu, data viitoare! La fel ca-n “Moromeții”, timpul nu mai avea răbdare. Priveam pe geam cum clădirea gării, mall-ul și, în cele din urmă, Tâmpa începeau să se îndepărteze cu o viteză din ce în ce mai mare. Și mă gândeam că, în cabina locomotivei aburoase rămase-n urmă pe linia moartă paralelă cu linia unu, cu siguranță începea încă o noapte de dragoste pe plapuma cu miros de boarfe de la second-hand...