Ceas cu bulb

Multe lucruri din natură pot fi considerate că funcționează cu o precizie de ceasornic: apariția dinților de lapte la copii, pubertatea la adolescenți, ciclul menstrual la femei, fluxul și refluxul mărilor și oceanelor, fazele lunii, succesiunea anotimpurilor. Uneori aflăm despre veritabile capsule ale timpului: un cufăr cu amintiri în podul unei case, o sticlă cu vin vechi, pusă la păstrare și uitată într-o pivniță timp de câteva generații, o amforă cu cereale din pântecul unei epave de pe fundul mării, găsită intactă după câteva mii de ani, relicva unui animal preistoric, conservată într-un ghețar care o eliberează studiului specialiștilor odată cu topirea sa, comorile piramidelor sau ale unor morminte ori cetăți străvechi, încă nescoase la lumină din pulberea vremii.

Fiindcă am prins obiceiul de a cumpăra în fiecare primăvară câte o zambilă cu ghiveci, în speranța adesea deșartă că va supraviețui mai multe zile, înmiresmându-mi îmbătător odaia, am descoperit fără să vreau o altă “capsulă a timpului”: bulbii, cepele care rămân în pământ după ce floarea și, mai apoi, tulpina ei se usucă.

Fie din delăsare, fie în speranța de a păstra pământul pentru alte trebuințe, mi s-a întâmplat să depozitez în cămară micile ghivece ale fostelor zambile. În ele pândea, în adormire, ceasornicul-bulb, reglat să se deștepte la viață peste exact un an de zile. Și, într-adevăr, în primăvara viitoare mă trezeam cu bulbul uitat înmugurind. Dacă îl mutam mai aproape de lumina unei ferestre și, eventual, într-un ghiveci mai încăpător, mugurul se transforma în lujer, iar lujerul se încorona într-un final cu ciorchinele de flori de aceeași culoare și mireasmă ca strămoașele lor din anul precedent.

Ceea ce pentru zambilă echivala cu o reîncarnare, pentru mine însemna o întoarcere în timp: Văzând floarea renăscută, mi se redeșteptau amintiri de primăvara trecută, vedeam aievea ce făceam în perioada în care cumpărasem ghiveciul – invariabil de 1 sau 8 Martie, zile ale femeii – , care fusese reacția destinatarei florii, cum era vremea în acel început de sezon ba însorit, ba înzăpezit, după toanele schimbătoare ale “zilelor babelor”.

Văzând și în această primăvară cum un alt bulb uitat se transformă pe nesimțite într-o zveltă zambilă viorie, mi-a venit gândul că, preț de un an de zile, în timp ce inima mea s-a zbătut, a luptat și a mișcat lumea din loc, ceapa tăcută, adormită sub pământ, a meditat la chipul florii pe care l-a memorat și reprodus apoi în toate amănuntele sale, un an mai târziu. Ca o adevărată capsulă a timpului sau ca un ceas cu bulb! Pentru că n-am prins bulbi care să reînvieze mai mult decât o dată, mi-am dat seama că la anul va trebui să cumpăr o zambilă nou-nouță, încă nenăscută, dar care mă așteaptă în viitor, într-o zi capricioasă de început de martie. Oare va mai fi tot violet? Sau voi prefera vesela culoare roz ori albul elegant și pur? Încă nu pot spune clar, la fel cum nu pot prezice starea de spirit pe care o voi avea în ziua aceea și nici chiar dacă voi mai fi în viață. Mă mulțumesc să știu că imensul laborator de gestație al țărânei își duce în tăcere munca germinativă ce va naște la vreme potrivită florile care vor înmiresma un anotimp viitor. Aduc o umilă plecăciune Vieții, atât celei active cât și celei pasive, atât celei văzute, cât și celei nevăzute.