Farmacistul public numărul unu
În virtutea unor relații de amiciție, l-am vizitat într-un weekend pe domnul farmacist Papară în mica, dar bine pusa la punct farmacie privată pe care o conducea într-un oraș de provincie la fel de mic. Având în vedere concurența acerbă din partea marilor lanțuri de profil și faptul că repetiția e mama învățării, iar perseverența e mama succesului, domnul farmacist era nevoit să lucreze din greu chiar și sâmbăta. E ziua aceea în care băbuțele ies la cumpărături trăgând după sine căruciorul verde primit de la Stela Popescu (Dumnezeu s-o ierte!) și, dacă nu nimeresc în farmacia-televizor care se folosea de imaginea regretatei artiste, atunci nevoia sau graba le mai aduce și pe la întreprinderi libere și clasice. Cu halatul alb și ochelarii rotunzi de Harry Potter ajuns la vârsta unchiului Vernon, dl. farmacist Papară le primea pe fiecare cu amabilitate în glas, trădând uneori, mai ales spre finalul discuției, ușoare note ironice. Dar, în rest, le aducea cu răbdare toate leacurile pe care le căutau și le explica pe îndelete cum trebuie luate, scriindu-le și pe cutii informații telegrafice despre câte pastile și de câte ori pe zi se vor administra. Oricine cunoaște scrisul de doctor sau de farmacist are cu siguranță amintiri în acest sens.
Așa că stăteam, discret, într-un colț al farmaciei și sorbeam discuțiile ca pe o serie de momente și schițe de Caragiale, cu dramaturgul de față și personajele sale evoluând, pardon, pe lângă tejghea, căci de scenă încăperea era prea mică. Bine-nțeles că suferința sau necazurile care îi frămăntau pe mușterii îmi trezeau sentimente profund umane, în unii oameni mă vedeam pe mine însumi trecut prin frământări similare, dar, ca observator exterior, nu puteam nici să nu remarc melodramatismul sau ipohondria unora.
“Pe dumneavoastră nu vă servesc! Vă rog, nu insistați, altfel voi fi nevoit să chem Paza!”. Ridic ochii și văd ieșind pe unul care avea telefonul la ureche și gesticula, nervos. Mi-am amintit de multele localuri în care erau afișate mesaje precum “Ne rezervăm dreptul de a ne selecta clienții” sau “În această unitate se practică adaosuri comerciale între 50 și 500 la sută”. Aceasta, apropo de plângerea unuia privind prețul unui anumit medicament. Altul își sprijinise ghidonul bicicletei de balustrada de la intrare. “Aici e farmacie, nu parcare, puteți lega vehiculul la copac!”, îi spuse altuia. Mai târziu aveam să aflu că domnul farmacist era el însuși biciclist, dar munca-i muncă și pasiunea e pasiune, iar ce ție nu-ți place, altuia nu-i face – mai cu seamă că fusese nevoit să vopsească de mai multe ori exteriorul farmaciei. Altul se revoltă că nu putu să cumpere un anumit produs de la o anumită companie, dar patronul-vânzător îi spuse că aceeași substanță poate fi găsită în produse cu altă denumire și cu proveniență și preț ceva mai decente, cum ar fi o anumită companie românească față de nu știu ce “Dr. Oetker” al medicamentelor (cu toată simpatia pentru budinca germanofonă). În fine, o persoană intră să întrebe despre niscaiva mijloace contraceptive, iar farmacistul, el îsuși tată a patru copii, îi răspunse, bonom: “Mai căutați și-n altă parte!”...
În timpii morți îmi povestea cum micul oraș fost industrial în care locuia ajunsese să se depopuleze, fie prin îmbătrânire, fie prin emigrare. Uneori, seara, dacă alegea să meargă pe jos spre casă, privea îngândurat blocurile negre, în care cel mult o fereastră avea lumina aprinsă. Deplângea faptul că, pe bulevardul principal, nu mai aveau loc decât băncile, magazinele second-hand, sălile de jocuri de noroc și farmaciile marilor lanțuri, una lângă alta, într-o exploatare meticuloasă a slăbiciunilor și degradării societății. În fine, avea numai vorbe “bune” față de actualul primar, care îi plantase un șanț sau o groapă veșnic neastupată în aproierea firmei, fapt care îi deturna o parte dintre clienți. “Trăim într-o distopie dorelliană”, i-am repetat cu subînțeles vorba mea de duh despre marii autori tip Orwell cu bască ai găurilor din asfaltul cotidian. În rest, conversația s-a derulat pașnic și majoritatea clienților au plecat rezolvați din farmacia nonconformistului meu amic, în timp ce eu contemplam strania coabitare a unei străvechi balanțe folosite cândva la preparate chimice cu niște rafturi pline de cutii de ceaiuri de leac cu denumiri cât se poate de dacice. “Eram una dintre puținele farmacii care preparam soluții, dar am închis laboratorul după ce au venit ăștia cu standardizarea”, mi-a explicat moștenitorul micii afaceri de familie. I-am răspuns că, mai nou, zisele “europene” norme au început să-i închidă, prin costul și absurdul exigențelor lor, pe mai toți micii producători români, printre care și pe agricultori.
La ora închiderii, am ieșit primul din farmacie și, în timp ce proprietarul era ocupat cu închisul obloanelor, am contemplat spatele plin de afișe al unei stații de autobuz tip haltă de “rutieră” basarabeană, cu toate că ne aflam în Ardeal. Printre cartoanele mai vechi sau mai noi lipite cu clei, văzui pe partea albă un scris de doctor și mesajul “Doamna Piscupescu e răuță!”. Cum citisem “rață”, am mai citit o dată și-am izbucnit în râs. Să fi fost vorba de vreo angajată sau de vreo clientă? N-am avut indiscreția să-ntreb.
La circa un an distanță de la vizita mea în farmacia neobișnuită a domnului cu ochelari rotunzi, numai ce văd pe unul din grupurile de Facebook ale locuitorilor din urbea X o “lăcrămație” semnată de o doamnă “răuță”, probabil alta decât cea apostrofată cu markerul pe afiș. Se plângea că farmacistul o ironizase pentru că încurcase numele unui medicament și făcuse imprudența să vorbească la telefon în incintă. Indignarea sfârși într-o notă moralizatoare, sugerându-i proprietarului să adopte sloganul “Clientul nostru, stăpânul nostru!” – o lozincă socialistă destul de măgulitoare pentru proletari, dar la fel de contrariantă pentru proprietari. În dulcele stil clasic,revărsarea nădufului în public și online dădu prilejul unei colecții de mici delațiuni, snoave sau pur și simplu injurii, lăsând o proastă impresie despre caracterul reclamagiilor de ocazie și o lumină din ce în ce mai interesantă asupra micului antreprenor local. Un fel de Caragiale linșat de moftangiii dornici să-i dea foc la teatru cu nu mai puțin teatralul hashtag “me, too”. Un jalnic spectacol al unor socialiști plini de drepturi închipuite, dar profund ignoranți în privința modului de funcționare a pieței libere. Foarte puțini au ajuns în discuție la concluzia “cui nu-i place, să nu cumpere!” și o singură persoană, feminină ce-i drept, a concluzionat că publicitatea negativă a făcut-o curioasă să viziteze respectiva farmacii.
Fapt ce mi-a adus aminte de emisiunea regretatului Mitică Popescu, din vremea când certurile escaladau nu pe facebook, ci la televizor. Echipa emisiunii se deplasa, tacticos, în teritoriu, îi asculta atât pe reclamagii, cât și pe pârâți, după care finalul îl reprezenta o caricatură prin care actorul îi ironiza și pe unii, și pe alții, ca-ntr-o panoramă a deșertăciunilor. Ei, comèdie!