Pruncii care-și primesc pâinea din cer
În mica gheretă de brutărie de la piață părea să fie coadă mare. Apropiindu-mă, am observat că, de fapt, întregul spațiu fusese ocupat de membrii unei singure familii: vreo doi-trei bărbați tuciurii și rotofei, cu pălării negre în cap, pirandele lor cu basmale și fuste largi, menite să ascundă forme rubensiene, și o ceată nenumărabilă de copii și adolescenți. Aveam impresia că nimerisem în familionul lui Domnu' Goe ridicat la pătrat și transformat în șatră “de mătase”, adică spălată și digitalizată, dar tot atât de voioasă și gureșă.
Ca tot omul grăbit, așteptam nerăbdător să-mi vină rândul, dar așteptarea mi se tot prelungea pe măsură ce rafturile se tot goleau de cele mai mari pâini din oferta brutăriei, care dispăreau una după alta în tocător și apăreau, de partea cealaltă a lui, feliate și legate în pungi, de unde erau apucate de mâini dolofane, nu înainte de a fi plătite, cinstit, de baștanul care părea a fi capul clanului.
Privindu-l pe acela mă-ntrebam de unde atâția bani de dat, dar, uitându-mă la mulțimea de copii și adolescenți care se cam retrăsese în partea din afară a chioșcului, mă miram de unde atâtea guri de hrănit. Și mi-am amintit, astfel, de zicala unui preot cu 13 copii care, întrebat fiind de unde a avut atâtea resurse ca să-i crească, răspunsese cu modestie: s-au crescut singuri. Pentru că fiecare gură în plus la masă e și o gură în plus la rugăciune și, cum fiecare copil își cere pâinea cea de toate zilele atunci când spune rugăciunea “Tatăl nostru”, iar Dumnezeu ascultă cererile inimilor curate ale copiilor, belșugul nu a lipsit niciodată din sânul acestei familii numeroase.
N-apuc eu bine să-mi duc gândul până la capăt că, deodată, aud cum se iscă zarvă în rândurile tinerilor pestriți de-afară, care își așteptau părinții să golească prăvălia de pâine. Izbucnirii exterioare i se răspunde pe loc printr-o chiuială veselă în interiorul magazinului. Ca să priceapă și vânzătoarea de ce săreau clienții-n sus de bucurie, baștanul îi arătă că unul dintre cei mai tineri tocmai fusese notificat pe smartphone că a câștigat 10.000 de lei la loterie! Printre membrii clanului veselia era generală, la fel ca stupoarea de pe fața celorlalți mușterii. Inutil să adaug faptul că nu mai întâlnisem niciodată în viață pe cineva care să câștige la Loterie, în afara unui negustor care visase cândva să câștige un autoturism Cielo, dar s-a mulțumit “doar” cu un sfert din valoarea lui.
-Ăștia nu mai au treabă de-azi înainte, comentă vânzătoarea cu o doză de ironie invidioasă după ce grupul de inși nu prea deprinși cu munca se revărsă afară din magazin și porni, cu pitele subsuoară, să cucerească piața.
Nu mult după aceea, am pornit și eu pe urmele lor, privindu-i cum se împrăștiau printre tarabe, lansându-și replici răstite de pe-un rând pe altul. Rămași oarecum răzleți față de grup și urmărindu-și propriile interese, copiii se alergau plesnind de sănătate, moment în care am observat că erau și foarte bine îmbrăcați, fiecare având costumașul sau rochița proprie, de bună calitate.
Mi-am luat gândul de la cei mici și mi-am readus aminte de cei mari, care urmau să-și adjudece premiul de 10.000 de lei, din care, cu siguranță, aveau să mai cumpere sute de pâini pentru mulțimea de puradei.
Și-am tras concluzia că vorba preotului se adeverea, o dată-n plus, și-n cazul lor: de gurile care-și cer pâinea cea de toate zilele avusese Dumnezeu grijă, ca prin minune!